Ziua a 23-a: constatări la shopping

10 aprile 2011 - urmare
E duminică și avem o binemeritată zi liberă; mergem la cumpărături, în super-marketurile din Nord. Cu autobuzul (autobuzele) firește, abonamentul pentru toate liniile de transport public din Champaign-Urbana fiindu-ne tare folositor în săptămânile de când suntem aici.
Legat de denumirile și traseele acestor mijloace de transport în comun: ne-am mai obișnuit cu ele, însă tot ni se par foarte pe dos, mai ales că „numele” unui autobuz este „ceva” alcătuit din cifre, inițiale/ denumiri întregi de puncte cardinale și culori (da, autobuzele sunt red, yellow, green, bronz…, dar uneori același yellow ne duce acasă, alteori o cotește spre alte destinații!!!). Câteodată este trecută și destinația cursei, în coada afișajului electronic.

Acum, spre finalul șederii noastre aici, șoferii au început să ne cunoască și se amuză când urcăm, unii salutându-ne cu zâmbete până la urechi, cum am început să-i salutăm și noi. Azi, duminică, pentru că ni se pare că așteptăm zadarnic autobuzul într-un sens, traversăm strada pe sensul celălalt, să luăm alt autobuz, în altă direcție. Șoferul ne vede de departe, iar când urcăm ne întreabă unde mergem, să fie sigur că știm ce vrem, că nu suntem rătăciți. Zilele trecute, o șoferiță  a adus-o pe o colegă a noastră acasă cu autobuzul, deși n-avea traseu în zonă, doar pentru a o ajuta!  Cred că, date fiind stațiile în/din care urcăm/coborâm – cele din Asthon Woods, unde sunt situate apartamentele în care, înaintea noastră, au stat zeci de alte grupuri de străini - șoferii știu că aici urcă și coboară prioritar grupuri de "derutați" ca noi. În campus - nu rețin dacă am mai scris sau nu asta, nu se prezintă cardul-abonament. Câteodată uităm, însă de fiecare dată șoferii ne explică răbdători că nu trebuie arătat documentul.

În autobuze am vreme să analizez pe îndelete reguli, practici și comportamente aproape de neimaginat în România. Întâi: mașinile sunt toate aproape noi sau în stare foarte bună. Supravegherea video și audio a interiorului și exteriorului mașinii sunt regula (este afișat că aceasta se face pentru siguranța călătorilor). În stații, mai ales în situațiile în care urcă sau coboară persoane cu nevoi speciale (vârstă, dizabilități fizice, de văz etc.), autobuzele se înclină spre dreapta și coboară mult, până aproape de nivelul bordurii. În situațiile în care pasagerul cu „probleme” este în cărucior electric (regula este că toți cei în nevoie au pe aici cărucioare electrice pe care le conduc întotdeauna singuri), o parte din podeaua  din dreptul ușii din față a autobuzului  se basculează spre trotuar, transformându-se în plan înclinat, pe care cărucioarele cu bebeluși pot fi urcate cu ușurință, iar cărucioarele electrice ale celor cu nevoi speciale urcă singure...

În față și în spate, în exteriorul lor, autobuzele sunt prevăzute cu niște cadre metalice ingenioase, pe care unii pasageri își pun bicicletele, fixate prin apăsarea unui levier.
Când un pasager vrea să coboare la stația sau chiar la semaforul ori intersecția care urmează , trage  de „sârma-semnal de alarmă” despre care am mai scris. Se aude un beep suficient de sonor și șoferul știe de-acum că trebuie să oprească de îndată ce poate. Dacă nu trage nimeni de sârmă și în stație nu sunt 
pasageri care așteaptă, mașina nu oprește fără rost. La opriri, se deschide numai ușa din față, cele de la jumătatea autobuzului fiind deschise doar dacă este nevoie, prin împingere ușoară, de către cei care vor să coboare. Nici la urcare, nici la coborâre nu se înghesuie nimeni. Ba chiar, la coborâre, constat că pasagerii rămân pe scaune până mașina oprește complet în stație și șoferul deschide ușa. Când urcă sau coboară o persoană în vârstă cu dizabilități, în cărucior electric sau nu,  ca și când cineva își pune sau își ridică bicicleta din suport, nici șoferul nici pasagerii nu manifestă nici cea mai mică nerăbdare ori nervozitate, oricât ar dura operațiunile. Pentru cărucioarele cu bebeluși este destinat spațiul din spatele șoferului,  iar pentru cărucioarele electrice spațiul din față-dreapta: sunt locuri în care banchetele sunt rabatabile și se folosesc de către călătorii obișnuiți când nu-s cărucioare, invalizi sau vârstnici.
Cei care circulă cu autobuzele, în general oameni de condiție modestă și sub-modestă (ceilalți au mașini) sunt atenți când urcă semeni cu nevoi speciale: locurile rezervate sunt eliberate imediat, iar celor nevăzători ori în cărucioare electrice li se dă prioritate absolută la urcare/ coborâre și așezare în spațiile destinate.
În trei săptămâni de circulat cu autobuzele și de mers pe jos în Champaign-Urbana și în Chicago nu am auzit nici măcar o singură vorbă mai răstită, cu atât mai puțin o înjurătură sau o ceartă…; urechile-mi au auzit claxonând doar două mașini!

*
Am mai scris parcă despre obișnuința că aici poți intra într-un magazin cu mărfurile cumpărate anterior din alt magazin. Până la un moment dat am constatat că vânzătorii nu suspectează a priori pe nimeni că ar fura, iar dacă spui la casă că ai mărfuri de altundeva, casierii spun că nu-s probleme (e drept, în a se apăra de hoți îi ajută etichetele inteligente și camerele de supraveghere). Și totuși, într-unul dintre supermarket-uri văd o familie de culoare controlată corporal cu maximă severitate și minuțiozitate; nu știu cu ce urmări se soldează “pipăiturile”.

 *
Așa cum ne-a asigurat Claudia că se va întâmpla până vom pleca, în Champaign aproape totul a înverzit și a înflorit:



De-acum, cei care aleargă - și sunt mulți, fete, băieți, dar și adulți - sunt tot mai dezbrăcați (nu e vorbă, că nici la zero grade oamenii de pe aici nu umblă prea înfofoliți):





 Duminică dimineața, înainte de a pleca la cumpărături, fotografiez împrejurimile "casei".
(Valentin Smedescu, Champaign-Urbana)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu