Ziua a 24-a: ultima în Illinois; festivitatea de absolvire a Programului «Mortenson»

11 aprile 2011 – urmare

A mai rămas o zi! E luni și mâine vom părăsi Champaign-Urbana și statul Illinois, pentru a merge în Austin-Texas.
De dimineață, în baza unei programări anterioare, susținem câte o nouă rundă de interviuri-evaluare a Programului. Evaluator este aceeași doamnă Peggy Barber, pe care am cunoscut-o la București în octombrie 2010 și cu care am susținut și interviul de după sosirea în Champaign. Pentru că m-am înscris pe o listă de dornici să viziteze și o bibliotecă școlară, vizită organizată după masa de prânz, sunt programat pentru interviu la prima oră a dimineții.
*
După evaluare și după ce aflu de la Claudia unde este cea mai apropiată frizerie, pornesc de unul singur spre strada Green, să mă tund „soldățel”, cum îmi place. Găsesc frizeria, cu un singur frizer de serviciu, parcă așteptându-mă. Mă amuz că - dacă n-ar fi în frizerie, pregătit să mă tundă, domnul în cauză ar putea fi lesne confundat cu un “boss”. Îi explic cum mi-ar plăcea să mă tundă, înțelege perfect și trece la fapte, pentru început răsucindu-mă cu scaunul astfel încât ajung cu spatele la oglindă. Iar în această poziție mă tunde! Așa o fi obiceiul pe aici, îmi zic, și nu văd de ce m-ar deranja: în fond, nu mă ajută nicicum dacă mă zgâiesc la chipu-mi, în timpul tunsului. Frizerul folosește două-trei mașini destul de silențioase și foarfece care parcă nici nu taie părul. În timp ce mâinile-i merg, nici gura nu stă de pomană. Mă întreabă cum mi se pare la Universitate, dacă sunt la studii pentru un an, de unde vin… îi spun că Programul e doar de o lună, că e ultima mea zi în Champaign-Urbana, că mâine plec în Austin, iar sâmbătă direct spre casă, „pe axa” Dallas-Londra-București … Când aude de Austin, frizerul pare fericit că și-a găsit tema de disertație, devine și mai vorbăreț, îmi spune cât de mult îi place lui Austin-ul; și spune și povestește multe, prea multe parcă, pentru lexicul meu „englezesc”…
*
Dau o raită printr-o librărie și câteva magazine cu suveniruri scuuuumpe foc și mă întorc la Biblioteca de Științe Agricole, unde evaluările continuă.
*
După prânz, în fața intrării spre corpul principal al Bibliotecii Universitare și sediul Mortenson Center...



...ne întâlnim cu Barbara, Susan și Katie, care ne îmbarcă în mașinile lor pentru a ne duce la biblioteca școlară pe care vrem să o vizităm. Nimeresc în „Grupul Susan” (Barbara și Susan au mașini japoneze – ca mulți americani de pe aici – Toyota Yaris, repectiv o Toyota van, cu 7 locuri, model nevândut în Europa; Katie are Ford Focus, toate mașinile fiind, desigur, pe cutie de viteze automată).
Biblioteca în care mergem este a unui gimnaziu vecin cu Champaign Public Library, vizitată de noi într-o zi a săptămânilor trecute. Bibliotecara ne spune că gimnaziul are cca 600 de elevi, care au în curricula școlară „ore de bibliotecă”. Aceasta presupune că ei vin la bibliotecă regulat împreună cu unii dintre profesorii lor, dar au și ore în care sunt lăsați în seama bibliotecarilor, pentru o gamă diversă de activități specifice bibliotecilor și sistemului de învățământ.
Biblioteca are cca. 10.000 u.b., cca 14-16 computere cu conexiune Internet și catalog electronic comun cu al celorlalte biblioteci școlare din oraș. Însă elevilor nu li se aduc cărți, prin împrumut bibliotecar, de la alte biblioteci școlare, ci de la Biblioteca Publică situată aproape, peste stradă. Bibliotecara responsabila cu care am vorbit ne-a spus ca în medie biblioteca este frecventată de 200-300 de elevi pe zi, ceea ce mi se pare incredibil (însă nu trebuie uitat că elevii din SUA nu află prima oară când merg la gimnaziu despre existența bibliotecilor pe lume aceasta) …
Biblioteca școlară are un bun parteneriat cu Biblioteca publică, uneori cărțile necesare procesului educațional sunt „cerute” și aduse ca urmare a solicitărilor profesorilor, iar elevii beneficiază de ele fără să-și bată capul că biblioteca lor nu le are și sunt aduse de la biblioteca publică ori de la alte biblioteci publice.



*
Pentru înscrierea copilului la gimnaziu (probabil nu este o regulă universală), părinții  fac cerere cu trei opțiuni de gimnazii, care se analizează în funcție de mai multe criterii, printre ele fiind venitul familiei și locul în care aceasta plătește taxe, rasa, distanţa faţă de şcoală etc. Pare „firesc”, în aceste împrejurări, că unor elevi ai căror părinţi plătesc taxe altundeva (de ex. în micile comunităţi rurale de pe lângă oraş – Savoy, Tolono s.a.) ori nu plătesc deloc să nu le poată fi împrumutate acasă cărţi la a căror achiziţie familiile lor n-au contribuit…
*
Începând cu 15.30 avem încă o sesiune de repetiţii ale prezentărilor pe care urmează să le avem în Austin, la Conferința anuală a Texas Library Association.

*
De la ora 18.00, în locaţia în care am avut şi recepţia de aniversare a 20 de ani de la înfiinţarea Mortenson Center, avem mica festivitate de absolvire a Programului pentru Lideri şi Inovatori, pentru care am venit în SUA. Ciocnim un pahar, mâncăm împreună într-o atmosferă relaxantă, excelent întreţinută de  Barbara, Susan, Claudia, secondate de Katie, Jamie şi Richard, soţul lui Susan (în reuniunile intime precum ale noastre, dl Schnuer se dovedeşte foarte spiritual şi ghiduş).
La sfârşit, Barbara şi Susan ne felicită şi glumesc pe seama experienţelor lor cu grupul nostru, comparativ cu grupurile de bibliotecari străini. Devenim posesorii unor frumoase diplome de absolvire a Programului Mortenson, cu durata a 4 săptămâni, cu antetul Universității din Illinois. Ne fotografiem și ne filmăm cu gazdele noastre…

Materiale video (în primele minute din primul film lumina e mult prea slabă; păstrez totuși secvențele, pentru a se auzi ceea ce spune Susan și traduce Claudia):








(Valentin Smedescu, ultima seară în Champaign-Urbana-ILLINOIS)

Ziua a 23-a: constatări la shopping

10 aprile 2011 - urmare
E duminică și avem o binemeritată zi liberă; mergem la cumpărături, în super-marketurile din Nord. Cu autobuzul (autobuzele) firește, abonamentul pentru toate liniile de transport public din Champaign-Urbana fiindu-ne tare folositor în săptămânile de când suntem aici.
Legat de denumirile și traseele acestor mijloace de transport în comun: ne-am mai obișnuit cu ele, însă tot ni se par foarte pe dos, mai ales că „numele” unui autobuz este „ceva” alcătuit din cifre, inițiale/ denumiri întregi de puncte cardinale și culori (da, autobuzele sunt red, yellow, green, bronz…, dar uneori același yellow ne duce acasă, alteori o cotește spre alte destinații!!!). Câteodată este trecută și destinația cursei, în coada afișajului electronic.

Acum, spre finalul șederii noastre aici, șoferii au început să ne cunoască și se amuză când urcăm, unii salutându-ne cu zâmbete până la urechi, cum am început să-i salutăm și noi. Azi, duminică, pentru că ni se pare că așteptăm zadarnic autobuzul într-un sens, traversăm strada pe sensul celălalt, să luăm alt autobuz, în altă direcție. Șoferul ne vede de departe, iar când urcăm ne întreabă unde mergem, să fie sigur că știm ce vrem, că nu suntem rătăciți. Zilele trecute, o șoferiță  a adus-o pe o colegă a noastră acasă cu autobuzul, deși n-avea traseu în zonă, doar pentru a o ajuta!  Cred că, date fiind stațiile în/din care urcăm/coborâm – cele din Asthon Woods, unde sunt situate apartamentele în care, înaintea noastră, au stat zeci de alte grupuri de străini - șoferii știu că aici urcă și coboară prioritar grupuri de "derutați" ca noi. În campus - nu rețin dacă am mai scris sau nu asta, nu se prezintă cardul-abonament. Câteodată uităm, însă de fiecare dată șoferii ne explică răbdători că nu trebuie arătat documentul.

În autobuze am vreme să analizez pe îndelete reguli, practici și comportamente aproape de neimaginat în România. Întâi: mașinile sunt toate aproape noi sau în stare foarte bună. Supravegherea video și audio a interiorului și exteriorului mașinii sunt regula (este afișat că aceasta se face pentru siguranța călătorilor). În stații, mai ales în situațiile în care urcă sau coboară persoane cu nevoi speciale (vârstă, dizabilități fizice, de văz etc.), autobuzele se înclină spre dreapta și coboară mult, până aproape de nivelul bordurii. În situațiile în care pasagerul cu „probleme” este în cărucior electric (regula este că toți cei în nevoie au pe aici cărucioare electrice pe care le conduc întotdeauna singuri), o parte din podeaua  din dreptul ușii din față a autobuzului  se basculează spre trotuar, transformându-se în plan înclinat, pe care cărucioarele cu bebeluși pot fi urcate cu ușurință, iar cărucioarele electrice ale celor cu nevoi speciale urcă singure...

În față și în spate, în exteriorul lor, autobuzele sunt prevăzute cu niște cadre metalice ingenioase, pe care unii pasageri își pun bicicletele, fixate prin apăsarea unui levier.
Când un pasager vrea să coboare la stația sau chiar la semaforul ori intersecția care urmează , trage  de „sârma-semnal de alarmă” despre care am mai scris. Se aude un beep suficient de sonor și șoferul știe de-acum că trebuie să oprească de îndată ce poate. Dacă nu trage nimeni de sârmă și în stație nu sunt 
pasageri care așteaptă, mașina nu oprește fără rost. La opriri, se deschide numai ușa din față, cele de la jumătatea autobuzului fiind deschise doar dacă este nevoie, prin împingere ușoară, de către cei care vor să coboare. Nici la urcare, nici la coborâre nu se înghesuie nimeni. Ba chiar, la coborâre, constat că pasagerii rămân pe scaune până mașina oprește complet în stație și șoferul deschide ușa. Când urcă sau coboară o persoană în vârstă cu dizabilități, în cărucior electric sau nu,  ca și când cineva își pune sau își ridică bicicleta din suport, nici șoferul nici pasagerii nu manifestă nici cea mai mică nerăbdare ori nervozitate, oricât ar dura operațiunile. Pentru cărucioarele cu bebeluși este destinat spațiul din spatele șoferului,  iar pentru cărucioarele electrice spațiul din față-dreapta: sunt locuri în care banchetele sunt rabatabile și se folosesc de către călătorii obișnuiți când nu-s cărucioare, invalizi sau vârstnici.
Cei care circulă cu autobuzele, în general oameni de condiție modestă și sub-modestă (ceilalți au mașini) sunt atenți când urcă semeni cu nevoi speciale: locurile rezervate sunt eliberate imediat, iar celor nevăzători ori în cărucioare electrice li se dă prioritate absolută la urcare/ coborâre și așezare în spațiile destinate.
În trei săptămâni de circulat cu autobuzele și de mers pe jos în Champaign-Urbana și în Chicago nu am auzit nici măcar o singură vorbă mai răstită, cu atât mai puțin o înjurătură sau o ceartă…; urechile-mi au auzit claxonând doar două mașini!

*
Am mai scris parcă despre obișnuința că aici poți intra într-un magazin cu mărfurile cumpărate anterior din alt magazin. Până la un moment dat am constatat că vânzătorii nu suspectează a priori pe nimeni că ar fura, iar dacă spui la casă că ai mărfuri de altundeva, casierii spun că nu-s probleme (e drept, în a se apăra de hoți îi ajută etichetele inteligente și camerele de supraveghere). Și totuși, într-unul dintre supermarket-uri văd o familie de culoare controlată corporal cu maximă severitate și minuțiozitate; nu știu cu ce urmări se soldează “pipăiturile”.

 *
Așa cum ne-a asigurat Claudia că se va întâmpla până vom pleca, în Champaign aproape totul a înverzit și a înflorit:



De-acum, cei care aleargă - și sunt mulți, fete, băieți, dar și adulți - sunt tot mai dezbrăcați (nu e vorbă, că nici la zero grade oamenii de pe aici nu umblă prea înfofoliți):





 Duminică dimineața, înainte de a pleca la cumpărături, fotografiez împrejurimile "casei".
(Valentin Smedescu, Champaign-Urbana)

Ziua a 22-a: Acasă la Richard și Susan Schnuer

9 aprile 2011 - urmare

Așa cum în prima duminică după sosirea noastră în Champaign-Urbana am fost invitați la Barbara Ford, director of the Mortenson Center for International Library Programs and Mortenson Distinguished Professor at the Library of the University of Illinois at Urbana-Champaign, în ultima sâmbătă pe care o avem de petrecut aici suntem invitați acasă la Susan Schnuer, associate director.
Se impun două vorbe despre cele două doamne, dincolo de CV-uri si de orice alte referințe, mai mult sau mai puțin cunoscute. Barbara și Susan se completează excelent - după părerea mea - în misiunea pe care și-au asumat-o și în ceea ce ne privește pe noi, cam al 90-lea grup de bibliotecari aduși în SUA de Mortenson Center. Cele două doamne nu seamănă deloc: Barbara pare detașată de tot și de toate, apare parcă "întâmplător" în orice împrejurare în care ne aflăm. N-am văzut-o scriind, notând ceva, decât cel mult în i-Pad; am văzut-o însă citind, în timp ce ne deplasam cu limuzina, spre Chicago; când este printre noi, Barbara se comportă ca un membru al grupului; când vorbește în public - și am văzut-o în mai multe situații oficiale -, își păstrează aceeași modestie, nu citește nici o notiță, se exprimă cum simte, firesc și fluent, cu o detașare pe care la puțini am văzut-o; Barbara parcă e pusă pe șotii tot timpul și totuși, de fiecare dată când sunt în preajma ei, îmi lasă impresia că orizontul fără margini e la degetul ei mic...
Dacă Barbara poate fi caracterizată în felul de mai sus, fără doar și poate că Susan este îndreptățită să primească lejer un calificativ gen "El Comandante": exactă și deosebit de dedicată "cauzei" în tot ceea ce face, Susan m-a impresionat la fel de mult ca și Barbara, însă mai ales prin capacitățile de organizator, prin concizia exprimărilor (cred că nu folosește nicio silabă în plus!), prin corectitudinea/ încrederea manifestate față de mine, legat de o anume împrejurare, prin rigurozitate și prin faptul că ne-a coordonat (mai mult la vedere, decât din umbră) un program deosebit de încărcat și complex. Încheind cu aceste mici divagații, nu pot să nu remarc din nou: Barbara și Susan se completează perfect și fac o echipă excelentă...


Microbuzul și limuzina ne iau din Asthon Woods și în cca 20 de minute ajungem acasă la Susan, undeva, în afara orașului, într-o zonă rezidențială liniștită. Suntem primiți într-un frumos living, al cărui mijloc este dominat de un șemineu electric cu toți patru pereții de sticlă; în interior, sunt imitați perfect tăciunii și e cenușă... Ambientul este completat de tablouri interesante și de ceramică tradițională de pe cine știe ce meleaguri ale lumii, de flori dar și de multe alte obiecte, cu bun-gust și pricepere selectate.  

După vizita noastră, trăistuțele maramureșene, ouăle încondeiate bucovinene, ceramica de Hurez și muzica populară din zona Filiașului vor fi reprezentate și în această casă americană construită prima - aflăm de la gazde - în câmpul care abia ulterior avea să se umple de astfel de locuințe liniștite...
Richard, soțul lui Susan - despre care aflu că este finanțist și diriguitor al administrației fiscale a orașului - a pregătit, pe lângă alte bunătăți, și un gulaș.
Asemenea majorității caselor americane, și casa gazdelor noastre de azi are ieșire în spate, pe o mică terasă betonată, continuată cu niște zeci de metri pătrați de gazon.

Pentru că gulașul e gata, Richard  - ajutat de colegul nostru Gabriel Cărăbuș, directorul Bibliotecii Județene Suceava - se concentrează pe grătarul pe care sfârâie cârnăciorii:


Din păcate, din motive care țin de niște neprevăzute hachițe ale stomacului, manifestate încă înainte de a ajunge la festin, nu pot gusta nimic până târziu, la desert, când mă înviorez cât de cât...
Petrecem - mai puțin în frumoasa casă a soților Schnuer și mai mult pe terasa străjuită de Soarele care apune la orizont - momente de binemeritată relaxare, pentru care le suntem recunoscători gazdelor.


Seara se încheie cu un tort, special pregătit pentru vizita noastră. E ora 20.00 și, conform programului, mașinile vin să ne ducă la "casele noastre"...

Album foto ziua a 22-a.

(Valentin Smedescu, Champaign-Urbana)
.

Ziua a 21-a: lucru la proiecte; clopote care nu bat, dar se aud

8 aprile 2011 - urmare

Întreaga zi lucrăm la proiecte, îndrumați și verificați ca și în zilele trecute de către Kristin Vogel, bibliotecar și profesor, Pius XII Memorial Library, Saint Louis University. Activitățile au loc într-unul dintre laboratoarele cu computere, de la etajul V al Bibliotecii de Științe Agricole:


Azi, vineri, este ultima zi în care lucrăm la aceste proiecte aici, în SUA. Week-end-ul care începe și ziua de luni sunt ultimele petrecute în Champaign-Urbana și în statul Illinois.

*
În "poiana" din fața Bibliotecii de Științe Agricole* și la doi pași intrarea în clădirea principală a Bibliotecii Universitare Illinois, care găzduiește și Mortenson Center, se află un turn înalt de cca 100 metri, în al cărui vârf sunt vreo 10 clopote de mărimi diferite. La fiecare oră împlinită, după un "avertisment", se aud atâtea bătăi câte ceasuri sunt după 12.00 ale zilelor și nopților. De aproape trei săptămâni, de când suntem aici, mi-am dorit să fiu prin apropiere când clopotele mari și mici din turn se mișcă în "cor" și vestesc orașului ora 12.00 a zilei. Niciodată nu am reușit, întotdeauna eram prea departe; mă gândeam ce fel de mașinărie transmite energia mecanică necesară pentru a pune în mișcare și a sincroniza clopote pe atâtea „voci”. Până vineri, când "a crăpat ceasul" și misterul s-a dezlegat:



Clopotele din turn sunt doar de fantezie, nu se mișcă nici măcar puțin: sunetele sunt în întregime electronice...


(Valentin Smedescu - Champaign-Urbana) 
______________

* Clădirea hexagonală care apare la începutul materialului video



__________________

Postez mai jos comentariul Alexandrei Seceleanu, româncă aflată din ...Champaign-Urbana, care - alături de alți tineri români de aici - ne-a fost de ajutor mai ales în înțelegerea cât mai bună a graiul lui Shakespeare.
Mulțumesc, Alexandra!
❤️ 🙏 🤗

Pun comentariul tau în subsolului textului "zilei a 20-a", să fie valid linkul către felul în care clopotele din Altgeld Hall le cântă românilor să se deștepte. Măcar de Ziua Naționala.
Din păcate, al doilea link nu e valid. Poti să mi-l trimiți pe cel corect?
Alexandra spunea...
Daca tot e vorba de clopote, trebuie sa va arat ce stiu sa faca clopotele "adevarate" din Altgeld Hall (cladirea de matematica): http://www.youtube.com/watch?v=eosei9O-rz0&feature=related si varianta vazuta din interior 1 Decembrie 2010 http://www.facebook.com/video/video.php?v=464766948181

Ziua a 20-a: lucru la proiecte/ tot mai muți copaci cu flori/ pe-aici e legal să te tolănești pe iarba din parc

7 aprilie 2011 - urmare
Întreaga zi de joi, împărțiți în trei grupuri (obiectivele ne-au adus laolaltă), lucrăm la proiectele la care ne-am angajat.

*
Deși pentru astăzi vremea s-a anunțat urâtă, chiar cu ceva furtună, până după-amiază a fost doar "soare cu dinți". Apoi, într-adevăr cerul s-a întunecat și vântul rece s-a întețit. Aici atmosfera se schimbă foarte ușor, cale lungă de jur împrejur nu există munți, nu există practic nicio barieră de relief care să împiedice cât de cât circulația norilor și a maselor de aer. Este destul de aproape și uriașul Michigan Lake, cu hachițele lui, suntem "la doi pași" și de Canada...

Cu toate acestea, primăvara s-a înstăpânit în Champaign-Urbana, iarba s-a înverzit și a început să crească, iar pomii înfloresc de zor, sunt mai frumoși de la o zi la alta.

Nu știu cum se face, dar pe aici este perfect normal să calci pe iarbă, să te tolănești pe jos precum în copilărie, pentru a citi, a te relaxa ori doar "de poftă" și nimeni/nimic să nu-ți interzică, nici să  trezești suspiciuni că ai avea ceva probleme la "cutiuță". În comparație cu "la noi", aici iarba pare mereu verde și îngrijită, deși o calcă toți - "legal", pe când în orașele noastre nimeni n-are voie să umble pe spațiile verzi, sunt avertizări la tot pasul, dar rezultatele încă se lasă așteptate...





Frunzele căzute din copaci în sezonul trecut de vegetație, care n-au fost încă strânse (probabil pentru că zăpada le-a acoperit, apoi ploile le-au umezit continuu, îngreunându-le) s-au uscat de-acum; ele sunt adunate cu grijă și duse de pe străzi și alei. Tehnica de a strânge frunzele constă în a le sufla cu o moto-suflantă de aer, purtată în spate; se adună grămezi care sunt cărate apoi cu mașina:




În final, două veverițe într-o stație de autobuz, parcă nehotărâte dacă să se așeze sau nu pe scaune:



Câteva fotografii din zilele de 6-7 aprilie.

(Valentin Smedescu - Champaign-Urbana)  
.

Ziua a 19-a: Marketing creativ, lucru la proiecte și o prezentare publică/ Prânzurile noastre la „cantina studențească” Illini Tower

6 aprile 2011 - urmare

Teorie - în prima parte a zilei - în vederea îmbunătățirii capabilităților de lider și în utilizarea acestora în dezvoltarea și sprijinirea bibliotecilor.
Ne predăPrezintă Meg Edwards, consilier coordonator, Școala postuniversitară de Bibliologie și Știința Informării - Universitatea din Illinois. Meg îi coordonează pe tinerii veniți pentru masterat la cunoscuta "postuniversitară" americană la care ne aflăm și noi. Și nu are decât 600 și ceva de studenți!




Fotografii ziua a 18-a.

*
De câteva ori am vrut să scriu despre masa de prânz, pe ca o luăm la Illini Tower, dar n-am găsit destul răgaz. Illini Tower este "tower" în măsura în care, într-o zonă fără clădiri înalte precum e Champaign-Urbana, există totuși câteva edificii care au mai mult de 10 etaje  (nu cu mult, însă). Ei bine, Illini Tower are 18, deci este cea mai înaltă clădire din zonă (evident, un "nimic" d.p.d.v. al înălțimii, pe lângă adevăratele turnuri din Chicago).
Clădirea este una de locuințe pentru studenți, cu excepția parterului, amenajat pentru a se servi masa. Într-un spațiu doar cu puțin mai mare decât un teren de tenis de câmp, mii de studenți iau masa în condiții excelente, civilizat și în liniște. Nu mi-aș fi putut imagina că se poate și astfel, mai ales într-un spațiu atât de restrâns. Secretul acestui succes este o organizare fără cusur, completată perfect de înaltul grad de civilizație a celor ce vin să ia masa:
- se intră pe bază de card, prezentat la ușă unei doamne care îl trece printr-un "cititor"; pe fiecare client în parte, doamna îl salută și îi mulțumește că totul e OK, la restituirea cardului; dacă nu ești suficient de atent, doamna ți-o ia înainte, te salută și la ieșire, de parcă îți este recunoscătoare că ai mâncat...
- meniurile, multe, sunt expuse în câteva vitrine deschise: preparate din carne de pui, vită și porc; garnituri, salate în zeci de sortimente, din care se pot face cele mai fanteziste combinații; tot felul de "blaturi" și ingrediente pentru pizza, pe care fiecare și-o "construiește" cum poftește, o dă la microunde și în câteva minute e gata; felurite sortimente de desert - fructe, prăjituri, salate de fructe...
- lângă produsele expuse se află la îndemână farfurii, pahare, căni și tacâmuri

- fiecare alege ce vrea, cât vrea (cât crede că poate consuma) și se așează unde este loc (întotdeauna se găsește loc la mese, pentru că nimeni nu zăbovește mai mult decât trebuie să mănânce); cei cărora mâncarea nu le place, o aruncă și iau altceva; cine mai vrea să mănânce mai mult decât și-a pus în farfurie prima dată, e liber să o facă
- mâncarea este acceptabilă, chiar bună per ansamblu, în orice caz, mult mai apropiată de gusturile noastre și incomparabilă cu cea de la fast-food-urile unde am mâncat când studenții au fost în vacanță și "cantina" a fost închisă
- vasele în care mai este mâncare neconsumată se golesc de către fiecare consumator în două tomberoane precum pubelele, în care se găsește sac de plastic (în acest fel, tomberoanele nu se murdăresc deloc și nu prind miros)
- tacâmurile se pun în niște tăvi, situate deasupra tomberoanelor, cu apă și detergent de vase
- farfuriile goale și paharele/cănile în care mai sunt lichide (cafea normală și decofeinizată, ceaiuri, sucuri răcoritoare) se pun pe o bandă rulantă care le duce direct la spălat
- este liniște, nu se vorbește decât cel mult accidental, între vecinii de masă; cei care vin și mănâncă îmi par preocupați și prezenți mai mult fizic
- cei mai mulți sunt albi - americani și europeni; ca număr, apoi, vin asiaticii, probabil cea mai numeroasă comunitate externă și, în fine, arabii; "afro-americani" aproape că nu există (localul are un angajat negru, care mai strânge cu o cârpă firimiturile rămase pe mese ori mai adună vase uitate)
- dacă unul dintre studenți stă pe gânduri, nehotărât cu privire la ce să aleagă, și chiar dacă blochează o cale de acces, nimeni nu protestează în niciun fel, nimeni nu zice nimic; următorul/ următorii așteaptă civilizat indiferent cât este nevoie; dacă din greșeală atingi pe cineva sau îi stai în cale, imediat respectivul își cere el însuși scuze...

*
Proiectele individuale cu care am candidat la selecția din România s-au transformat aici în proiecte de grup, din 15 au devenit 3. Lucrăm la ele după prânzul de la Illini Tower. Vom lucra la aceste proiecte și mâine și vineri. Pentru înfăptuirea lor, urmează să primim câte o mică finanțare, la întoarcerea în țară.

*
În ultima parte a zilei, într-o altă locație, într-o sală de prezentări, am asistat la prelegerea "Forțele invizibile din Haiti - cum pot ajuta cărțile și cultura procesul de reconstrucție?". Prezentarea a fost susținută de Elizabeth Pierre Louis, coordonatoarea Programului pentru Biblioteci la Fondation Connaissance et Liberte (FOKAL), Haiti. La eveniment, și el dedicat aniversării a 20 de ani de la înființarea Mortenson Center, conducerea Centrului a avut mai mulți invitați de onoare, profesori, studenți și au participat și cei doi frați Mortenson (foto), fiii familiei grației căreia Mortenson Center a fost înființat și continuă să existe:




Fotografii de la prelegerea despre Haiti.

Evenimentul cultural a fost urmat de o recepție, la care n-am rămas, astfel de împrejurări nefiind printre preferatele mele nici în țară...

(Valentin Smedescu - Champaign-Urbana)  
.