Update "Ziua a 28-a" - prezentările noastre la Conferința Asociației Bibliotecarilor din Texas

15 aprilie 2011 - urmare

Actualizare realizată în 19 aprilie 2011:

Agenda prezentărilor noastre la Conferinţa din Texas a cuprins:
- o privire de ansamblu a Programului Biblionet finanţat de Fundaţia Bill şi Melinda Gates
- o scurtă introducere în civilizaţia şi cultura română
- o radiografie a bibliotecilor din România
- bune practici în bibliotecile româneşti
- ce ne-a atras atenţia în SUA
- întrebări şi răspunsuri

Sorina Stanca, Delia Pantea, Crina Ifrim, Vlăduţ Andreescu şi subsemnatul am făcut echipă în "radiografierea" bibliotecilor din România, iar prezentarea a fost susţinută direct în engleză, de către Sorina. Celelalte prezentări au fost susţinute de Corina Ciuraru şi Gabriel Cărăbuş (scurtă introducere în civilizaţia şi cultura română), Mihaela Racoviţeanu, Mihaela Voinicu şi Margareta Tătăruş (bune practici în bibliotecile româneşti), Vlăduţ Andreescu (ce ne-a atras atenţia în SUA). Înainte de prezentările noastre, Susan Schnuer a prezentat Programul Mortenson şi componenta lui pentru România, iar Anca Râpeanu - Programul Biblionet.
Doamna americancă din începutul primului video ne arată că a primit şi pe Twitter invitaţie la prezentările noastre:

După prezentări, apreciate de asistenţă şi recompensate în câteva rânduri cu aplauze, ne-am împărţit în grupuri de câte trei şi am purtat discuţii cu toţi americanii din public care au dorit să împărtăşim împreună experienţe, practici ori numai impresii. Sincer să fiu, nu ştiu ce s-a discutat în celelalte grupuleţe, eu m-am concentrat mai mult pe discuţia cu Chris Accardo, assistent director, Weatherford Public Library. Americanul a venit la prezentarea noastră pentru că ieri, în timp ce noi derulam "Acţiunea Momirea", tocmai trecea pe acolo (apare în video, e cu cămaşă verde); i-a plăcut invitaţia noastră şi iată-l azi, aici. Nu a fost în România, nici măcar în Europa şi până la prezentările noastre şi la discuţia cu noi - a recunoscut sincer -  nu ştia nimic despre ţara noastră.
Chris a absolvit un masterat în biblioteconomie şi, din 2000, lucrează în Biblioteca Publică Weatherford din oraşul cu acelaşi nume, reşedinţă a Parker County/ Texas. Instituţia din care vine, Weatherford Public Library, este o bibliotecă de ţinut, pe deplin asimilabilă cu bibliotecile judeţene de la noi, cu precizarea că întregul ţinut Parker este, ca populaţie, cam echivalent cu reşedinţa judeţului Vâlcea (oraşul Râmnicu Vâlcea, puţin peste 100.000 locuitori). Ajutat mult de Claudia - şi nu doar cu traducerea - aflu de la Chris că a fost şi este preocupat de a obţine finanţare de la autorităţile lui judeţene nu doar pentru biblioteca proprie, ci pentru toate bibliotecile publice din ţinut, mici şi fără resurse, situate în zone rurale. Spre mulţumirea lui, demersul i-a fost încununat de succes. Ţi-ai dat seama că bibliotecile ţinutului tău nu pot "creşte" sănătos decât împreună, nu? - îl întreb, iar el aprobă imediat. Cădem apoi de acord foarte lesne că punerea în comun a resurselor este, practic, cam singura şansă de supravieţuire a bibliotecilor mici (legat de asta, în altă împrejurare am aflat că, altundeva, mai multe biblioteci mici au achiziţionat împreună jucării şi alte obiecte prin care îi atrag pe copii la bibliotecă, pe care le mută periodic de la o insituţie la alta; dacă nu făceau asta, fiecare bibliotecă singură nu reuşea nimic, din cauza bugetelor locale mici, mai ales în această perioadă de criză).
Însă, deşi ne-au fost aprobate fondurile cerute, suntem în pericol să nu ne putem derula corect toate proiectele, programele şi să punem la dispoziţia publicului serviciile pe are ni le dorim, din cauza sub-finanţării care ne afectează şi pe noi - îmi mărturiseşte Chris.  
Dar ce te-ai face dacă, odată cu obţinerea finanţărilor pe care ţi le doreşti pentru biblioteca ta şi pentru bibliotecile ţinutului tău, ai mai avea "suplimentar" - pe lângă permanenta preocupare pentru a-ţi reinventa bibliotecile şi serviciile lor - şi dezideratul "de prioritate zero" de a clădi încrederea publicului în aceste instituţii? - întreb, iar interlocutorul rămâne lung pe gânduri.
Voi, de când aveţi biblioteci, aveţi şi public şi autorităţi care au încredere în ele. Biblioteca publică este esenţială în cultura voastră, am constatat-o cu ochii noştri, dacă la voi este închisă sau subfinanţată o bibliotecă, oamenii iau atitudine şi penalizează (în ultimă instanţă la urne) un astfel de abuz. La noi asta nu se întâmplă, nimeni nu plânge că n-are bibliotecă şi nimeni nu se revoltă dacă o bibliotecă urmează să fie închisă... 

O să spun le spun asta! (celor de la autorităţile lui finanţatoare), se entuziasmează texanul, parcă descoperind subit ce bine e "la ei", în comparaţie cu "la noi".
Mă întreabă în ce fel cred eu că Asociaţia Bibliotecilor din Texas ne-ar putea ajuta, către cine ar trebui îndreptat un eventual demers în favoarea bibliotecilor din România. Îi răspund sincer că noi avem nevoie înainte de toate de o îmbunătăţire a legislaţiei în favoarea bibliotecilor, de finanţări care să nu depindă exclusiv de pixul  primarilor... nu ne trebuie, apoi, decât o mai mare dăruire a tuturor bibliotecarilor, conducătorilor de biblioteci şi asociaţii şi "fleacul" pe care îl presupune, una peste alta, construirea încrederii oamenilor şi a comunităţilor în biblioteci, crearea "dependenţei" publicului de bibliotecă... restul vine de la sine, apoi. Însă procesul e lent şi dureros...

Când, la final, îi spun că mi-aş dori să ajungem cât mai curând, ca bibliotecari şi biblioteci, să avem doar problemele lor, Chris îmi pare fericit de-a binelea. Ne spune că dacă înainte avea de gând să facă un concediu undeva în Europa (a şi pus ceva bani deoparte pentru asta), după prezentările noastre şi după discuţiile purtate, ar vrea să vină în România (cine ştie dacă în exprimarea acestei intenţii a fost dorinţă sau doar curtoazie; dar înclin să îl cred pe texan în stare să vină în România, aşa cum l-am văzut de dinamic, de dornic de a şti, de om care îşi duce înainte biblioteca în care lucrează şi bibliotecile din ţinutul/ județul lui...
Îi spun lui Chris Accardo că ne bucurăm mult că a fost la prezentările noastre şi că ne-am cunoscut, o rog pe Claudia să ne fotografieze - împreună cu Titina Dediu şi Valentina Rotaru:

Album foto prezentări bibliotecari români TLA.

(Valentin Smedescu, după întoarcerea la Râmnicu Vâlcea, în timpul reacomodării la fusul nostru orar)

Ziua a 28-a: prezentările noastre la Conferința Asociației Bibliotecarilor din Texas

15 aprilie 2011 - urmare

"Oh, yes!"
Prezentările noastre au fost un succes, nu am lucrat/ nu ne-am stresat degeaba. Sunt mândru de colegii mei, de toată echipa din care fac parte; sunt bucuros că le-am putut „povesti” gazdelor despre cultura și civilizația noastră, că le-am spus „cine suntem și ce vrem”... :) 

Ajung la hotel sfârșit de oboseala acumulată, dar cu plăcutul sentiment al datoriei împlinite. Nu mai vreau decât să dorm...; nu atât să mă odihnesc, cât mai ales să fiu cât de cât pregătit pentru lungul drum spre casă, căci mâine dimineață plecăm de aici...
Înainte de orice, simt nevoia să ascult la nesfârșit melodii care mi-au încântat adolescența - Malaika și Sun of Jamaika, My Oh My, Che sara... s.a. Este incredibil ce efect relaxant pot avea asupra mea astfel hit-uri...
*

Concluzionez, picotind, că prezentările noastre de azi au decurs bine, am avut câteva zeci de americani, ca public. Nu mă simt în stare să povestesc tot, mai ales discuțiile de după prezentări, cu un bibliotecar texan, director adjunct de bibliotecă-reședință de ținut (județ). Postez doar materialele video pe care le-am filmat și voi reveni cu precizări când voi putea (după ce ajung acasă; later edit, am ajuns acasă şi am încărcat doar albumul foto).

Ce am filmat în timpul prezentărilor noastre:

(Valentin Smedescu, ultima seară în Austin-Texas)

Ziua a 27-a: spectacolul unei expoziții cu cărți, tot ce ține de biblioteci și tot ce (nu) are legătură cu acestea

14 aprilie 2011 - urmare

În prima parte a zilei participăm fiecare după preferințe la prezentările anunțate în programul Conferinței, care au loc simultan în zecile de săli ale complexului expozițional (vezi versiunea PDF a broșuricii-program).  Particip la sesiuni în care sunt expuse exemple de bune practici în biblioteci, inclusiv legate de relația cu publicul, de utilizarea noilor tehnologii, de transformare a bibliotecii dintr-o comunitate mică într-o instituție și mai complexă, care își asumă mai multe roluri/ funcții și înglobează de exemplu arhivele locale, muzeul, filarmonica, iar de toate astea se ocupă doar șase oameni cu normă întreagă (mai sunt și colaboratori)!
Indiferent de subiectele prezentărilor, ca auditoriu, în nicio sală nu sunt mai mult de câteva zeci de oameni, cu sifuranță până-ntr-o sută. "Omenire" multă participă doar la sesiunile generale, cu teme și invitați-show, nu la cele pe secțiuni, unde vin doar cei interesați de anume teme.   Fotografiez ceva slide-uri, de pe la prezentările la care am participat...

*
La un moment dat, spre prânz, după ce mi se ia de aerul condiționat în exces și de unele lucruri care nu îmi par deloc "noutăți" (câteva sunt de-a dreptul "modeste" - vorbitorii n-au exercițiul discursului ori n-au vocabular, citesc școlărește de pe foi sau din laptop și se învârt prea mult în jurul unor puține idei), cobor să vizitez din  nou marea expoziție de la parter. Mă învârt mai mult de o oră, în "serpentine", pentru a cuprinde cât mai mult din spațiul pentru a cărui vizitare amănunțită mi-ar trebui  cel puțin o zi întreagă... Nu iau nimic din obiectele promoționale expuse (în special articole de birotică, sacoșe și alte obiecte personalizate etc.) pentru fi luate de către vizitatori; doar privesc și fotografiez, fapt ce atrage atenția mai ales a celor care nu au vizitatori la standuri, deci îi vânează pe toți care le trec prin față. Sunt oprit în câteva locuri și întrebat dacă nu mă interesează ceea ce este expus, texanii sunt curioși unde este "Antim Ivireanul Ramnicu Valcea" (așa au scris cei de la înregistrare pe ecusonul meu, pe două rânduri, fără să fie menționată țara; doar cocarda cu "International Coleague" mă deconspiră că nu sunt unul "de-al lor", mai ales că port în continuare la rever insigna "Texans love Libraries"). Texanii cu care intru în sumarul dialog de care sunt în stare în engleză sunt foarte vorbăreți și prietenoși, inclusiv pe stradă am remarcat asta, unii zâmbesc și chiar salută când ne intersectăm în locuri mai izolate - ca în România, pe la țară - îmi vine să râd). Sunt întrebat cum se face că mă aflu aici, le spun două vorbe despre Programul Mortenson, despre Universitatea din Illinois și că am ajuns aici, "via Chicago",  venind din Champaign-Urbana, unde am stat trei săptămâni ... le spun că la Conferința și expoziția lor mă aflu pentru că face parte din programul nostru, însă "Saturday, I go to my home, in Romania" ... mă amuză felul de a se entuziasma ( în special "Oh, yes!") al texanilor și americanilor, în general.
Un scriitor, Tom Kirkbride...

...(expun și scriitori, care își prezintă cărțile și americanii fac lungi cozi pentru autografe!) mă vede că fotografiez mai cu reținere (ni s-a tot repetat la Public Library Chicago că "oamenilor nu le place să fie fotografiați"; aiurea, texanilor le place, unora chiar foarte mult) și mă invită la el în stand, îmi dă o revistă culturală în care îmi arată și un articol pe care l-a publicat, îmi sugerează să-i fotografiez și afișul, cărțile, chiar și pe "Michiduță" pe care l-a pus deasupra, mascotă; mă întreabă, și el, ce e cu mine pe acolo...
Pe alți doi "oameni cu cărți multe" (am realizat asta când i-am văzut înconjurați de cărți și public, în expoziție) îmbrăcați a la Texas îi remarcasem în timp ce traversam o parcare din oraș, tocmai luaseră două sacoșe din mașină; ne-am întâlnit față-n față și m-au salutat, ceea ce m-a uimit peste măsură (eram în prima mea zi singur prin Austin; tot pe amândoi i-am întâlnit și unde am luat prânzul trei zile la rând - o să scriu și despre asta):

Fotografii de la vizitarea expoziției (unele sunt de ieri, am făcut un singur album).

*
După masa de prânz,  grupul nostru pune la cale "Acțiunea Momirea", prin care intenționăm să ne atragem public la prezentările pe care le-am pregătit pentru mâine, că altminteri - cum nu ne cunoaște nimeni pe aici, riscăm să fim doar noi între noi. Colegii scriu un mesaj ispititor-mobilizator pe câțiva metri de hârtie-prosop de unică folosință și pe post-it-uri pe care notează și numărul sălii unde vom susține prezentările și se trece la acțiune (eu sunt cu know-how -ul - glumesc cu Claudia, care mă ceartă că nu scriu și eu):

A trecut și 14 aprilie, mâine e ziua cea mare...

(Valentin Smedescu, Austin)

Ziua a 26-a: Formidabilă lecție predată de bibliotecarii americani

13 aprilie 2011 - urmare

Suntem în prima zi a Texas Library Association Annual Conference. Încă de la primele ore ale dimineții, către Austin Convention Center afluiesc mii de oameni; practic, o mare de tricouri roșii.
La parterul uriașului centru de expoziții, într-una din "cămăruțele" cam cât o sală a sporturilor de pe la noi, participanții la conferință sunt așteptați de birouri de înregistrare în funcție de prima literă a numelui. Fiecăruia i se printează ecuson, care se înmânează împreună cu broșurica-program și alte informații tipărite, toate în suport care se agață de gât, la vedere. Numele mici sunt scrise cu litere mai mari, încât văd și de la 10 m cum se numesc ceilalți.  După ajutorul primit la înscriere din partea Claudiei - care ne este de tot mai mare sprijin în tot ce întreprindem pe aici - nu pot să nu consemnez susținerea necondiționată de care ne bucurăm din partea lui Susan*. The associate director of the Mortenson Center ne duce la un alt ghișeu din zecile organizate în marea sală de primire a participanților, unde primim cocarde cu autoadeziv de prins pe ecusoane. Pe ele scrie International Coleague și tot cu litere aurii pe fond de mai multe culori se află combinate sub formă de siglă inițialele TLA (Texas Library Association - http://www.txla.org/). Suntem îndrumați și urcăm cu scări rulante spre etajul al patrulea al complexului, unde a început sesiunea generală de discursuri, oferirea de distincții unor bibliotecari cu merite deosebite etc. În semi-întunericul sălii imense disting rânduri-rânduri cu mii de oameni pe scaune (peste 4.000, potrivit organizatorilor), care ascultă în liniște ce spun vorbitorii, însă reacționează ca la un semn, spectaculos precum în adunările electorale americane, când afirmații, glume ori întrebări retorice din discursuri le ating coarda sensibilă. Scena cu tribuna de la care se vorbește are în laterale două uriașe ecrane, pe care sunt proiectate chipurile amplificate ale vorbitorilor și, secvențial, imagini cu asistența entuziasmată (neumblat cum sunt, ca mulți modești bibliotecari români, eu nu am mai întâlnit așa ceva decât la Gala Premiilor în Educație - mă refer la ceea ce s-a văzut din sală, nu din transmisia on-line). 
Cel mai așteptat moment este cel al discursului actriței Jamie Lee Curtis, fiica legendarilor Tony Curtis și  Janet Leigh . Bunicii săi dinspre tată au fost evrei din Ungaria și au emigrat în SUA.
Jamie este cunoscută aici pentru implicarea în activități social-filantropice și pentru preocupările sale în favoarea cărților și a bibliotecilor (este și autoarea a 10 volume pentru copii). Organizatorii TLA au invitat-o pe Jamie să susțină cauza bibliotecilor și a bibliotecarilor, în această perioadă tulbure, de criză, în care nimeni nu mai știe încotro să direcționeze banii publici, tot mai insuficienți...


Discursul actriței Jamie Lee Curtis este cel mai lung, de peste 30 min. (imi pare rău că n-am putut filma tot), însă evident pe gustul bibliotecarilor texani:

*
După sesiunea de discursuri generale, miile de participanți se "auto-distribuie" după preferințe în zecile de săli mai mici (ce mici îmi par acestea acum, deși sunt cu sute de scaune!) în care au loc prezentări și comunicări de specialitate. Optez pentru majoritatea prezentărilor de la secțiunea "Virtual reference/ To Consort or Not"...


*

Rebegit de aerul condiționat din sală (e atât de rece, încât mă dor dinții!), la un moment dat ies pe hol să mă încălzesc puțin și să-mi iau o cafea mare și fierbinte. Îmi amintesc că n-am filmat sala mare în care se înregistrează participanții la Conferință și cobor la parter, să-mi fac datoria de "reporter-cameraman":

Din locul special amenajat pentru vânzarea de suvenire și alte obiecte personalizate bibliotecărește îmi cumpăr o insignă "Texanii iubesc bibliotecile" și mă consider îndreptățit să mi-o prind în piept.

Cum până în sala vecină nu am de făcut decât un pas, ispita să vizitez expoziția organizată cu ocazia Conferinței e prea mare ca să nu cedez. Să trec prin dreptul tuturor standurilor îmi este însă imposibil - suprafața expozițională este incredibilă, cu mult mai mare decât terenurile de fotbal:

*


Dacă până acum am văzut ce am văzut și mi s-a părut extraordinar, ei bine, după masa de prânz asist și mă simt parte la ceva ce - percepem instinctual - nu ni se poate întâmpla decât o dată-n viață. Mergem să protestăm în fața Texas State Capitol (Parlamentul și biroul Guvernatorului Texasului) împotriva amenințării care plutește în aer, ca bibliotecile și sistemul de instrucție publică, în general, să primească bani mai puțin de la buget. Ne-am pregătit pentru manifestație încă de dimineață, de când am plecat de la casele/hotelurile noastre, îmbrăcându-ne toți în tricouri roșii...

Și începe ceea ce nu mi-aș fi putut imagina că se poate întâmpla, mai ales în acest mod:

Astfel arăta zona din faţa Texas State Capitol la începutul protestului (album foto)


Şi albumul foto din timpul protestului propriu-zis


___________________
* Susan Schnuer - o Doamnă "de cinci stele", cum au numit-o bibliotecarii altui grup internațional, care i-au confecționat pernița din piele pe care o ține în mână - este incredibil de grijulie cu noi, să ne fie bine: anticipează nedumeriri încă nexprimate și răspunde zâmbind la orice întrebare pe care i-o adresăm, oricât de "la mintea cocoșului" e ceea ce nu știm.

N-am văzut-o niciodată enervându-se că sunt atâtea lucruri pe care trebuie să ni le explice precum unor copii, nu doar legat de program, ci și de călătorii, diverse lucruri care trebuie făcute și tot ce ne trece prin cap să întrebăm. În aeroporturile din Champaign, Chicago și Austin, Susan s-a comportat ca lider și deopotrivă bun tovarăș de drum lung, a spus cui trebuie că suntem grup de bibliotecari români și totul a decurs incredibil de ușor, n-am bâjbâit ca bezmeticii și nimeni nu s-a enervat.
Comportamentul impecabil al directoarei de la Mortenson Center, modestia ei și faptul că îi e străină "tehnica" românească a "nasului pe sus" mă conduce la inevitabile comparații și conștientizez pe deplin de ce - cum spuneam și în altă împrejurare - la școala pentru vulturi nu trebuie trimise rațe. E simplu de tot: pentru că organizațiile și oamenii sunt (con)duse înainte de vulturi, nu de rațe...  

(Valentin Smedescu, Austin)

Ziua a 25-a: zborul spre Texas; intrăm în altă atmosferă

12 aprile 2011 - urmare

După o seară lungă și o trezire cu noaptea-n cap (deh - grija încadrării în greutățile și dimensiunile bagajelor pentru zbor, cântărirea, recântărirea și redistribuirea), dis de dimineață părăsim definitiv întâi Ashton Woods, apoi, Champaign-Urbana, Chicago, în final statul Illinois...

E o zi senină și liniștită. Plecăm din Champaign spre Chicago cu un "mic și vesel" avion al American Eagle, care  mă surprinde prin forța și unghiul foarte mare în care decolează. Timpul frumos ne scutește de  turbulențele "caracteristice" - aflu de la cunoscători - acestui tip de avion, pe vreme nefavorabilă. De la Chicago la Austin, peste 1100 mile, zburăm, de asemenea foarte liniștit, cu un American Airlines. La ambele zboruri mai remarc silențiozitatea mult mai mare a aparatelor, comparativ cu a Airbus-ului din A320 family.

La al doilea drum, "mă învârt" din nou de un loc la fereastră, deși e muult mai dificil ca la venirea în USA, pentru că de-acum toți colegii vor să vadă prin hublou. Zburăm la altitudine relativ mică, parcă numai și numai pe teren în șes, cel mult cu ceva ape curgătoare, lacuri și doar ceva zone împădurite. Și, desigur, peste localități, arareori văzând case izolate.

Foto zbor Champaign-Chicago-Austin.

*
Ajungem la Austin după amiază și primul lucru care îl simt este uriașa diferență de temperatură, percepută imediat la intrarea în "burduful" prin care trecem din avion în aeroport. E atmosferă ca de august fierbinte în România, iarba și vegetația, deși frumoase, suferă evident din cauza secetei. Două microbuze așteaptă pregătite să ne ducă la hotel, o dată cu multele noastre bagaje. După formalitățile de cazare și după ce primim camerele, coborâm și ne întâlnim toți în holul hotelului. Ghidați de Susan și Claudia, facem un mic tur al Austin-ului, vedem ce apucăm să vedem până se întunecă, mâncăm în oraș...

Pornim în recunoaștere ocolind mai întâi hotelul în care stăm, situat pe malul Lady Bird Lake. Lacul este un rezervor al râului Colorado - cum zice Wikipedia - utilizat în principal pentru controlul inundaţiilor şi pentru activități de agrement. Lady "Bird", aflu și eu acum, a fost soția președintelui Lyndon Johnson, deci prima Doamnă a Statelor Unite.

Malul lacului este înverzit și frumos, plin de păsări (în)cântătoare și veverițe (da, e plin de veverițe și pe aici, colegii au văzut aseară și un iepure sălbatic în plin oraș). Dintre păsări, cele mai gălăgioase sunt un soi de mierle cu coada mai lungă decât mierla de pe la noi, o coadă cum are coțofana.
În scurta ieșire am mai văzut că aici, în Austin, dudele îs deja coapte...

Album foto Austin şi 

Album foto Iron Work, un local excelent în care luăm prânzul în fiecare zi.

(Valentin Smedescu, prima zi în Austin)

Ziua a 24-a: ultima în Illinois; festivitatea de absolvire a Programului «Mortenson»

11 aprile 2011 – urmare

A mai rămas o zi! E luni și mâine vom părăsi Champaign-Urbana și statul Illinois, pentru a merge în Austin-Texas.

De dimineață, în baza unei programări anterioare, susținem câte o nouă rundă de interviuri-evaluare a Programului. Evaluator este aceeași doamnă Peggy Barber, pe care am cunoscut-o la București în octombrie 2010 și cu care am susținut și interviul de după sosirea în Champaign. Pentru că m-am înscris pe o listă de dornici să viziteze și o bibliotecă școlară, vizită organizată după masa de prânz, sunt programat pentru interviu la prima oră a dimineții.

*
După evaluare și după ce aflu de la Claudia unde este cea mai apropiată frizerie, pornesc de unul singur spre strada Green, să mă tund „soldățel”, cum îmi place. Găsesc frizeria, cu un singur frizer de serviciu, parcă așteptându-mă. Mă amuz că - dacă n-ar fi în frizerie, pregătit să mă tundă, domnul în cauză ar putea fi lesne confundat cu un “boss”. Îi explic cum mi-ar plăcea să mă tundă, înțelege perfect și trece la fapte, pentru început răsucindu-mă cu scaunul astfel încât ajung cu spatele la oglindă. Iar în această poziție mă tunde! Așa o fi obiceiul pe aici, îmi zic, și nu văd de ce m-ar deranja: în fond, nu mă ajută nicicum dacă mă zgâiesc la chipu-mi, în timpul tunsului. Frizerul folosește două-trei mașini destul de silențioase și foarfece care parcă nici nu taie părul. În timp ce mâinile-i merg, nici gura nu stă de pomană. Mă întreabă cum mi se pare la Universitate, dacă sunt la studii pentru un an, de unde vin… îi spun că Programul e doar de o lună, că e ultima mea zi în Champaign-Urbana, că mâine plec în Austin, iar sâmbătă direct spre casă, „pe axa” Dallas-Londra-București … Când aude de Austin, frizerul pare fericit că și-a găsit tema de disertație, devine și mai vorbăreț, îmi spune cât de mult îi place lui Austin-ul; și spune și povestește multe, prea multe parcă, pentru lexicul meu „englezesc”…

*
Dau o raită printr-o librărie și câteva magazine cu suveniruri scuuuumpe foc și mă întorc la Biblioteca de Științe Agricole, unde evaluările continuă.

*
După prânz, în fața intrării spre corpul principal al Bibliotecii Universitare și sediul Mortenson Center...

...ne întâlnim cu Barbara, Susan și Katie, care ne îmbarcă în mașinile lor pentru a ne duce la biblioteca școlară pe care vrem să o vizităm. Nimeresc în „Grupul Susan” (Barbara și Susan au mașini japoneze – ca mulți americani de pe aici – Toyota Yaris, repectiv o Toyota van, cu 7 locuri, model nevândut în Europa; Katie are Ford Focus, toate mașinile fiind, desigur, pe cutie de viteze automată).
Biblioteca în care mergem este a unui gimnaziu vecin cu Champaign Public Library, vizitată de noi într-o zi a săptămânilor trecute. Bibliotecara ne spune că gimnaziul are cca 600 de elevi, care au în curricula școlară „ore de bibliotecă”. Aceasta presupune că ei vin la bibliotecă regulat împreună cu unii dintre profesorii lor, dar au și ore în care sunt lăsați în seama bibliotecarilor, pentru o gamă diversă de activități specifice bibliotecilor și sistemului de învățământ.
Biblioteca are cca. 10.000 u.b., cca 14-16 computere cu conexiune Internet și catalog electronic comun cu al celorlalte biblioteci școlare din oraș. Însă elevilor nu li se aduc cărți, prin împrumut bibliotecar, de la alte biblioteci școlare, ci de la Biblioteca Publică situată aproape, peste stradă. Bibliotecara responsabila cu care am vorbit ne-a spus ca în medie biblioteca este frecventată de 200-300 de elevi pe zi, ceea ce mi se pare incredibil (însă nu trebuie uitat că elevii din SUA nu află prima oară când merg la gimnaziu despre existența bibliotecilor pe lume aceasta) …

Biblioteca școlară are un bun parteneriat cu Biblioteca publică, uneori cărțile necesare procesului educațional sunt „cerute” și aduse ca urmare a solicitărilor profesorilor, iar elevii beneficiază de ele fără să-și bată capul că biblioteca lor nu le are și sunt aduse de la biblioteca publică ori de la alte biblioteci publice.

*
Pentru înscrierea copilului la gimnaziu (probabil nu este o regulă universală), părinții  fac cerere cu trei opțiuni de gimnazii, care se analizează în funcție de mai multe criterii, printre ele fiind venitul familiei și locul în care aceasta plătește taxe, rasa, distanţa faţă de şcoală etc. Pare „firesc”, în aceste împrejurări, că unor elevi ai căror părinţi plătesc taxe altundeva (de ex. în micile comunităţi rurale de pe lângă oraş – Savoy, Tolono s.a.) ori nu plătesc deloc să nu le poată fi împrumutate acasă cărţi la a căror achiziţie familiile lor n-au contribuit…

*
Începând cu 15.30 avem încă o sesiune de repetiţii ale prezentărilor pe care urmează să le avem în Austin, la Conferința anuală a Texas Library Association.

*
De la ora 18.00, în locaţia în care am avut şi recepţia de aniversare a 20 de ani de la înfiinţarea Mortenson Center, avem mica festivitate de absolvire a Programului pentru Lideri şi Inovatori, pentru care am venit în SUA. Ciocnim un pahar, mâncăm împreună într-o atmosferă relaxantă, excelent întreţinută de  Barbara, Susan, Claudia, secondate de Katie, Jamie şi Richard, soţul lui Susan (în reuniunile intime precum ale noastre, dl Schnuer se dovedeşte foarte spiritual şi ghiduş).
La sfârşit, Barbara şi Susan ne felicită şi glumesc pe seama experienţelor lor cu grupul nostru, comparativ cu grupurile de bibliotecari străini. Devenim posesorii unor frumoase diplome de absolvire a Programului Mortenson, cu durata a 4 săptămâni, cu antetul Universității din Illinois. Ne fotografiem și ne filmăm cu gazdele noastre…

Materiale video (în primele minute din primul film lumina e mult prea slabă; păstrez totuși secvențele, pentru a se auzi ceea ce spune Susan și traduce Claudia):

(Valentin Smedescu, ultima seară în Champaign-Urbana-ILLINOIS)

Ziua a 23-a: constatări la shopping

10 aprile 2011 - urmare

E duminică și avem o binemeritată zi liberă; mergem la cumpărături, în super-marketurile din Nord. Cu autobuzul (autobuzele) firește, abonamentul pentru toate liniile de transport public din Champaign-Urbana fiindu-ne tare folositor în săptămânile de când suntem aici.
Legat de denumirile și traseele acestor mijloace de transport în comun: ne-am mai obișnuit cu ele, însă tot ni se par foarte pe dos, mai ales că „numele” unui autobuz este „ceva” alcătuit din cifre, inițiale/ denumiri întregi de puncte cardinale și culori (da, autobuzele sunt red, yellow, green, bronz…, dar uneori același yellow ne duce acasă, alteori o cotește spre alte destinații!!!). Câteodată este trecută și destinația cursei, în coada afișajului electronic.

Acum, spre finalul șederii noastre aici, șoferii au început să ne cunoască și se amuză când urcăm, unii salutându-ne cu zâmbete până la urechi, cum am început să-i salutăm și noi. Azi, duminică, pentru că ni se pare că așteptăm zadarnic autobuzul într-un sens, traversăm strada pe sensul celălalt, să luăm alt autobuz, în altă direcție. Șoferul ne vede de departe, iar când urcăm ne întreabă unde mergem, să fie sigur că știm ce vrem, că nu suntem rătăciți. Zilele trecute, o șoferiță  a adus-o pe o colegă a noastră acasă cu autobuzul, deși n-avea traseu în zonă, doar pentru a o ajuta!  Cred că, date fiind stațiile în/din care urcăm/coborâm – cele din Asthon Woods, unde sunt situate apartamentele în care, înaintea noastră, au stat zeci de alte grupuri de străini - șoferii știu că aici urcă și coboară prioritar grupuri de "derutați" ca noi. În campus - nu rețin dacă am mai scris sau nu asta, nu se prezintă cardul-abonament. Câteodată uităm, însă de fiecare dată șoferii ne explică răbdători că nu trebuie arătat documentul.

În autobuze am vreme să analizez pe îndelete reguli, practici și comportamente aproape de neimaginat în România. Întâi: mașinile sunt toate aproape noi sau în stare foarte bună. Supravegherea video și audio a interiorului și exteriorului mașinii sunt regula (este afișat că aceasta se face pentru siguranța călătorilor). În stații, mai ales în situațiile în care urcă sau coboară persoane cu nevoi speciale (vârstă, dizabilități fizice, de văz etc.), autobuzele se înclină spre dreapta și coboară mult, până aproape de nivelul bordurii. În situațiile în care pasagerul cu „probleme” este în cărucior electric (regula este că toți cei în nevoie au pe aici cărucioare electrice pe care le conduc întotdeauna singuri), o parte din podeaua  din dreptul ușii din față a autobuzului  se basculează spre trotuar, transformându-se în plan înclinat, pe care cărucioarele cu bebeluși pot fi urcate cu ușurință, iar cărucioarele electrice ale celor cu nevoi speciale urcă singure...

În față și în spate, în exteriorul lor, autobuzele sunt prevăzute cu niște cadre metalice ingenioase, pe care unii pasageri își pun bicicletele, fixate prin apăsarea unui levier.

Când un pasager vrea să coboare la stația sau chiar la semaforul ori intersecția care urmează , trage  de „sârma-semnal de alarmă” despre care am mai scris. Se aude un beep suficient de sonor și șoferul știe de-acum că trebuie să oprească de îndată ce poate. Dacă nu trage nimeni de sârmă și în stație nu sunt 

pasageri care așteaptă, mașina nu oprește fără rost. La opriri, se deschide numai ușa din față, cele de la jumătatea autobuzului fiind deschise doar dacă este nevoie, prin împingere ușoară, de către cei care vor să coboare. Nici la urcare, nici la coborâre nu se înghesuie nimeni. Ba chiar, la coborâre, constat că pasagerii rămân pe scaune până mașina oprește complet în stație și șoferul deschide ușa. Când urcă sau coboară o persoană în vârstă cu dizabilități, în cărucior electric sau nu,  ca și când cineva își pune sau își ridică bicicleta din suport, nici șoferul nici pasagerii nu manifestă nici cea mai mică nerăbdare ori nervozitate, oricât ar dura operațiunile. Pentru cărucioarele cu bebeluși este destinat spațiul din spatele șoferului,  iar pentru cărucioarele electrice spațiul din față-dreapta: sunt locuri în care banchetele sunt rabatabile și se folosesc de către călătorii obișnuiți când nu-s cărucioare, invalizi sau vârstnici.

Cei care circulă cu autobuzele, în general oameni de condiție modestă și sub-modestă (ceilalți au mașini) sunt atenți când urcă semeni cu nevoi speciale: locurile rezervate sunt eliberate imediat, iar celor nevăzători ori în cărucioare electrice li se dă prioritate absolută la urcare/ coborâre și așezare în spațiile destinate.

În trei săptămâni de circulat cu autobuzele și de mers pe jos în Champaign-Urbana și în Chicago nu am auzit nici măcar o singură vorbă mai răstită, cu atât mai puțin o înjurătură sau o ceartă…; urechile-mi au auzit claxonând doar două mașini!

*

Am mai scris parcă despre obișnuința că aici poți intra într-un magazin cu mărfurile cumpărate anterior din alt magazin. Până la un moment dat am constatat că vânzătorii nu suspectează a priori pe nimeni că ar fura, iar dacă spui la casă că ai mărfuri de altundeva, casierii spun că nu-s probleme (e drept, în a se apăra de hoți îi ajută etichetele inteligente și camerele de supraveghere). Și totuși, într-unul dintre supermarket-uri văd o familie de culoare controlată corporal cu maximă severitate și minuțiozitate; nu știu cu ce urmări se soldează “pipăiturile”.

 *
Așa cum ne-a asigurat Claudia că se va întâmpla până vom pleca, în Champaign aproape totul a înverzit și a înflorit:

De-acum, cei care aleargă - și sunt mulți, fete, băieți, dar și adulți - sunt tot mai dezbrăcați (nu e vorbă, că nici la zero grade oamenii de pe aici nu umblă prea înfofoliți):

 Duminică dimineața, înainte de a pleca la cumpărături, fotografiez împrejurimile "casei".
(Valentin Smedescu, Champaign-Urbana)